22 iun. 2010

2020 part 2

Scenariu SF:
Stateam in pat si ma gandeam. Ma gandeam cand o sa se termine cu viata asta. Ma gandeam cum ar fi fost sa plec si eu impreuna cu prietenii mei pe alta planeta. Ma gandeam si la un moment am auzit un sunet. Era soneria telefonului pe care l-am programat sa ma trezeasca cu o seara inainte la ora 8 dimineata. Se pare ca am reusit sa pacalesc desteptatorul. Imediat cum l-am oprit m-am asezat iarasi pe perna mea moale si am continuat sa visez. Visam la o viata mai buna, imi imaginam ce fac acuma cei care m-au lasat in spate si nu au venit la mine sa traga cu ultimele puteri si sa ma convinga sa plec cu ei pe Yurikos, planeta tuturor posibilitatilor dupa cum vedeam in fiecare zi la televizor. FMM de treaba. Aud telefonul sunand. Cred ca nu mai schimbasem ringtone-ul de ceva ani, era singurul lucru care imi prevestea ca ceva bun o sa mi se intample, singurul lucru care imi dadea forta sa mai continui si sa nu imi bag picioarele, sau cel putin asa credeam eu. Raspund si aud vocea sefului meu:

-Bai, ce naiba faci? Unde esti? Nu te-ai prezentat de dimineata la apel, masina vad ca e inca in garaj, te-ai uitat in ultima vreme cat este ceasul?
-Ajung acuma, i-am raspuns si am inchis telefonul.

Se pare ca mica mea escapada in lumea viselor a luat ceva mai mult timp decat ma asteptam eu. Era ora 11 si eu inca nu ajunsesem la scarbici. Nu aveam nicio grija, eram cel mai bun de acolo, nu stiu de ce, dar ceva ma motiva, eram sigur de asta. Si mai sigur eram de faptul ca nu trebuia sa opresc de tot alarma telefonului. Adormit m-am ridicat din pat, m-am dus in baie, am facut un dus, am trantit pe mine niste haine din sifonier si am mers in garaj, la parterul apartamentului meu. Niciodata nu credeam ca o sa am un apartament intr-un bloc unde sa am un etaj si un parter numai al meu, dar cum suntem in anul 2020, totul este posibil. Blocurile sunt toate la fel, nu ma simteam privilegiat in nici macar un fel, mai ales ca stateam in prima jumatate a lui dintr-o inaltime de 1.75 km. Cei care stateau mai sus se bucurau de mai multa liniste, respirau un aer mai curat, cei ca mine, se multumeau cu ce aveau, adica aerul de afara intoxicat si plin de praf. Asta se intampla in zona industriala, zona care ocupa cam 60% din suprafata totala a orasului. Ceilalti... va las pe voi sa va imaginati.

Ajung in garaj. Singurii prieteni care imi mai ramasesera erau cele doua masini si chiar daca erau prieteni imaginari, eu ma intelegeam destul de bine cu ei. In dreapta mea aveam un Pontiac GTO vechi de cel putin 40 de ani. In stanga mea, masina de serviciu, un harb de taxiu cu care ma intelegeam la fel de bine. Pentru a nu aglomera strazile, legea permitea taximetristilor sa meraga cu masina numai cu sistemul de propulsie de hiperviteza pornit. Asta inseamnand ca de fapt tu nu conduceai un taxiu, il pilotai. Introduc "cheia" (de fapt permisul de conducere) in locasul specific si incepe sa mi se faca dor de momentele in care masinile chiar aveau motor si auzeai sunetul specific. V6, V8, V(ise).

Ies din parcare si iarasi aud telefonul. Injur de trei ori pe cel care ma suna. Eram sigur ca este seful asa ca incerc sa ii raspund pe un ton politicos:

-Zi.
-Sunt eu.
-Eu cine?
-Hai mai, nu ma mai recunosti?
-Nu si nici nu am timp de identificare. Daca nu stii cine esti mergi la politie sau priveste in buletin, poate-poate, incep rotitele sa se miste prin capul tau.
-Ce ai patit? Nu ti-ai luat doza de "Numarul 6" azi?

Mi-a picat fisa instant cand am auzit de Numarul 6. Era fosta mea secretara. Cea pe care am salvat-o acum cativa ani buni si cu care nu am mai vorbit din momentul in care am reusit sa imi pierd slujba. Pe timpul cat am fost detectiv particular, acum 15 ani, totul mergea foarte bine. Era la moda sa angajezi oameni sa spioneze persoane. Mame disperate dupa copii lor, soti disperati dupa sotii, etc, dar cazul cu care credeam eu ca o sa dau lovitura, cazul meu care credeam ca ma va propulsa spre culmile carierei mele a fost un caz patat. Pe cazierul meu a scris din momentul in care am aflat tot ( poate chiar prea multe ) "Complice". De atunci desi incercam sa imi spun ca va fi bine, nu a fost asa. Singurii care m-au angajat au fost cei de la compnia de taximetrie la care lucrez acum de mai bine de 12 ani. Ceilalti m-au refuzat pe baza unei fraze-concluzie: "Te-ai implicat emotional, ne pare rau, nu de asta avem nevoie." M-au refuzat pentru ca eram om si nu robot, iar cei care nu au vrut sa ma transforme in robot au fost acutalii mei angajatori. Daca facem un calcul simplu, 15-12=3, 3 ani in care viata a trecut pe langa mine, ani in care asa zisii mei prieteni au plecat pe Yurikos, un loc in care viata este roza. Si acuma sunt doua variante: chiar este asa de roz incat au si uitat de mine, nu duc lipsa de nimic acolo, sau o duc asa rau incat... ( las liber imaginatiei voastre sa completeze fraza asta, eu am mai multe variante, dar sincer mi-e frica de fiecare gand de genul ). Revenind la discutia mea cu cea care mi-a distrus viata:

-Da, te tin minte. De ce m-ai sunat?
-Eram doar curioasa sa vad ce mai faci.
-Merci ca imi porti de grija, dar chiar nu era cazul sa te intereseze persoana mea.
-De fapt nu de asta te-am sunat.
-Atunci? Daca ma mai stii bine, tii minte ca nu imi place sa imi zici chestii pe ocolisuri asa ca baga, eu te ascult. Banuiesc ca ai ceva destul de interesant de ti-ai permis sa ma suni dupa 11 ani in care nici nu ai stiut daca mai traiesc. Spune.
-M-am intalnit cu unul din prietenii tai.
-Nu mai am prieteni, toti au plecat pe Yurikos.
-Da, tocmai despre asta vreau sa vorbim.
-Mda... Zi.
-Am plecat imediat a doua zi dupa ce te-ai angajat ca taximetrist.
-Da, imediat dupa ce mi-ai zis ca nu mai vrei sa stai langa mine, ca sunt asa de bou incat nu imi gasesc un serviciu mai calumea si ca nu o sa imi mai vorbesti niciodata. Se pare ca ai uitat asta, altfel banuiam ca nu ma mai sunai si nu mai purtam conversatia asta. Imi zici pana la urma ce cacat vrei sau trebuie sa iti scot cuvintele din gura cu clestele?
-Nu am uitat. Vroiam sa imi cer scuze. Cum am ajuns acolo am regretat ca nu ti-am spus sa vii si tu.
-Nici prietenii mei nu mi-au spus. Hai pa.
-Stai! NU inchide! Mai asculta-ma 2 secunde si pe urma te las in pace. Aici este foarte bine, crede-ma. M-am intalnit cu prietenii tai si mi-au spus ca au incercat sa te sune, numai ca aici pe Yurikos este o singura rugula: nu ai voie sa suni pe alte planete. Nu ma intreba de ce. O regula tampita, practic suntem cam izolati dar chiar nu ne lipseste nimic. Este o planeta de 30 de ori mai mare ca Terra, avem aer mult mai curat, peisaje mult mai frumoase...
-Esentialul draga, esentialul vor urechile mele sa-l auda.
-Vrem sa vii cu noi pe Yurikos.
-Care "vrem"? Sau care "noi"?
-Prietenii tai. Crezi ca te-am uitat?
-Sincer? Da. De ce tocmai acum? De ce nu la cateva luni dupa plecarea voastra? De ce nu atunci cand viata mea a luat-o in jos? De ce nu ati fost acolo atunci? Expresia "prietenii la nevoie se cunosc" nu este valabila pe planeta voastra? Daca vorbesti cu mine inseamna ca esti aici. Vreau sa ne intalnim, sa imi revad acei "noi" care m-au uitat cand am avut nevoie.
-Stiai ca in vechea ta garsoniera au deschis un restaurant?
-Vin acolo imediat.

Si am plecat. I-am dat blana taxiului si am plecat catre o posibila noua viata....


Pentru Viper: Va urma.