29 iul. 2013

2020, partea 7

N-am mai scris de mult...

Ultima data aterizasem pe Yurikos: "Ok, hai ca n-o fi asa rau, in plm. Stau cu fosta si cu cel care a babardit-o timp de 3 luni sub acelasi acoperis. E de bine."

Dupa procedura de debarcare, mi-am dat seama ca facusem doua mari greseli. Nu vorbesc acuma de greselile din toata viata mea, ci doar de greselile din perioada recenta. Prima ar fi alegerea de a veni pe planeta asta. Mi-am dat seama ca nu asta voiam, dar era prea tarziu. M-am hotarat sa "merg cu multimea" si sa vad ce se intampla.
A doua ar fi bauta avuta in timpul calatoriei. Incepeam sa regret faptul ca am baut. Mi-am dat seama ca am facut o greseala abia cand ne-am urcat in taxiu.


Taxiul trebuia sa ne duca de la aeroport acasa. Sau cel putin in locul pe care o sa incerc sa-l numesc si eu „acasa” in viitor. Nu mai tin minte drumul catre taxi, nu mai tin minte cum am coborat din nava, cum am ajuns in taxi, tot ce retin e ca am trecut printr-o camera unde mi s-au facut ceva poze, am iesit pe usa si mi-am asteptat asa zisii prieteni. In mintea mea totul e blurry, chiar si acum cand scriu randurile astea. Incercam sa ma dezmeticesc, incercam sa fiu lucid, sa nu fac vreo gafa in taxiu, sa fie totul bine. Nu ma mai imbatasem de mult in asa hal, desi obisnuiam sa beau in fiecare seara. Probabil pentru ca bautura era la discretie in cazinoul navei, probabil pentru ca ajunsesem in momentul din viata cand nimic din jurul meu nu mai avea vreun sens si nu intelegeam ce se intampla, probabil pentru ca eu am ales sa nu mai stiu de mine tocmai ca sa nu mai tin minte cum am ajuns pe Yurikos. Da... cred ca asta era. Voiam sa fiu intr-un fel obligat sa fiu neputincios, sa ma las purtat de soarta. Daca e sa se intample ceva, atunci sa se intample fara sa influentez eu desfasurarea evenimentelor. Binenteles, nu am gandit asa de profund cand eram in cazinou. Singurul fund la care ma gandeam era al dealer-itei de la masa la care jucam la ruleta.

Mi-am adus aminte de cazinou. Am dus mana la buzunarul stang al pantalonului. E locul in care de obicei imi pun portofelul. Aproape ca am avut un soc cand nu l-am gasit. Am simtit niste hartii, in schimb.

-Unde mi-e portofelul?
-E la mine, stai calm.


Aparent ii dadusem Oanei portofelul meu. Am scos hartiile din buzunar. S-au dovedit a fi niste banuti castigati la ruleta. Chiar daca ii daduseam Oanei portofelul, imi luasem niste bani la mine.

-Numara... Nu mai stiu sa numar la ora asta.

Imi ia hartiile, le numara. Imi sopteste la ureche: 28072.

-Si e bine?
-Shhh. Taci!
-O sa tac daca imi spui cand ajungem la casa voastra.
-O sa fie si a ta... Nu mai avem mult, doua strazi si am ajuns.


Nu stiam ce inseamna suma de 28072, nu stiam de ce mi-a spus Oana sa tac, sau mi-a soptit suma, nu stiam ce inseamna alea 2 strazi, dar dupa discutia avuta, ceva se intamplase. Fie ca era bine, fie ca era rau. Alea doua strazi mi s-au parut extrem de lungi. Poate pentru ca atunci cand esti beat totul din jurul tau se misca cu repeziciune si tu simti cum timpul zboara ma lent, poate pentru ca distanta chiar a fost destul de lunga, poate pentru ca nu aveam ceva la care sa ma gandesc, mintea mea fiind intoxicata cu alcoolul pe care-l bausem pe nava.

Am coborat intr-un final din masina si m-am trezit in fata unui bloc imens. M-am indreptat spre usa, am intrat pe usa si Oana mi l-a aratat pe Cosmin. N-am vrut sa vorbesc cu el, din doua motive. Primul ar fi starea in care ma aflam. Nu ca mi-ar fi rusine sa vorbesc sau sa ma afisez beat in societate, dar nu cred ca mai puteam scoate vreun cuvant inteligibil pe gura. Probabil aveam nevoie de subtitrari ca sa ma inteleaga lumea. Si chiar daca nu aveam nevoie, al doilea motiv era ca singurul cuvant pe care puteam sa-l spui lui Cosmin era „Muie”. Cuvantul asta e imprimat undeva in subconstientul meu, imposibil sa-l uit. Nu aveam nimic cu el. Nu il cunoscusem niciodata pe acest Cosmin, dar probabil instinctul imi spunea sa ii zis „Muie”. M-am indreptat spre lift impreuna cu Oana. Ceilalti au zis ca ne asteapta in restaurant. Am urcat in mai putin de o secunda. N-am avut timp sa schimb doua cuvinte cu ea.
Dupa ce am iesit din lift, mi-a deschis usa apartamentului.


-Asta e apartamentul nostru.
-Apartamentul nostru? Sau al tuturor?
-Al nostru. Tuturor, adica. Hai intra!


Primul lucru pe care l-am remarcat a fost mirosul. In apartament se simtea un aer plin de alcool, parfum de dama Pret-a-Porter si usturoi. Nu stiu daca mirosul de alcool era iesit din mine, daca usturoiul era in inchipuirea mea, dar stiu sigur ca parfumul era Pret-a-Porter. Avem mult prea multe amintiri, placute si neplacute ce acel parum mi le trezeau. Imi era imposibil sa-l uit sau sa-l incurc cu altceva.

-Vad ca fosta inca mai foloseste Pret-a-Porter, asa-i?
-E de fapt al meu, spuse Oana. Fosta il detesta. Am dat putin prin camera pentru ca ni s-a terminat deodorantul de apartament si...
-... Si ai vrut sa acoperi mirosul de usturoi.
-Da... Dar nu-ti inchipui ca mirosul de usturoi e de la usturoi. E de la aerul conditionat. S-a defectat acum cateva saptamani si n-am avut nici timp si nici bani sa-l reparam. Apropo de bani...


Se indreapta spre mine.  Intre timp ma asezasem pe pat dupa ce ma luase ameteala cand am privit pe fereastra. Aparent eram la o inaltime destul de mare. Imi intinde banii si portofelul.

-Pune-le si tu pe masa, te rog. Sau ai grija de ele in continuare. Nu am chef acuma de asta.
-Bine, dar...
-Pe masa!



S-a asezat pe un scaun, in fata mea. Statea in mana cu portofelul si banii.

-Trebuie sa-ti zic ceva...
-Stiu... Promit ca o sa ma comport cat pot eu de civilizat cand o sa coboram sa ne vedem cu Cosmin. Iti promit ca n-o sa fac circ si o sa incerc sa nu ma dau in stamba, dar lasa-ma sa imi revin. Inca nu cred ca m-am trezit destul.
-Si asta voiam sa-ti spun, dar e ceva mai important de atat.


Imi flutura banii prin fata si ma intreaba:

-Tu vezi asta?
-Ce sa vad? Banii? Da, ii vad. Nu prea bine, dar ii vad.
-Ce ai tu aici sunt bani internationali. 28 de mii. 28 de mii! 28!!!
-Asaaaa, continua.
-Bani internationali sunt o moneda de schimb noua.
-Incerc sa inteleg.
-Cum sa te fac sa intelegi? Un ban international inseamna aproximativ 100 de Euro.
-Asa.
-Tu nu intelegi, nu?
-Fata mea, la ora asta si in starea in care sunt tu incerci sa ma inveti chestii noi si total straine. Spune ce vrei sa spui. Nu mai fi asa criptica, nu e cazul in situatia de fata.
-Ai 2.800.000 Euro. Nu stiu de unde ii ai, nici nu ma intereseaza. Trebuie sa intelegi un lucru, insa: esti foarte bogat. Pe Yurikos moneda de schimb se numeste Ali. Un Ali inseamna 0.12 Euro. Un Euro inseamna 9 Ali. Tu ai aproape 3 milioane de Euro. 27 de milioane de Ali. Suna frumos? Iti zic eu ca suna. Poate nu pare mult, dar trebuie sa ma crezi ca este. Salariul aici e de 70 de Ali pe luna. O paine costa 0.1 Ali. Sau 10 Centali.
-Zi-mi cat e un pachet de tigari, sau o sticla de bautura.
-Un pachet de tigari costa 1.3 Ali. Bautura depinde...
-Deci practic acest Ali e ca un leu mai fraier. De zece ori mai fraier ca leul nostru. Interesant. Atunci hai sa-ti spun eu altceva: sunt mai bogat decat crezi tu. Cred ca am bani sa cumpar toata planeta. Sau poate nu. Dar economisirile mele din tara vad ca sunt bune la ceva.


Am tacut amandoi. Eram invaluit in Pret-a-Porter. Desi aveam amintiri majoritatea placute cu acest parfum, niciuna nu avusese asa impact ca pana cum. Parca in ciuda faptului ca amintirile neplacute ale acestul parfum avusesera un grad de impresionare mai mare asupra mea, simteam ca ceea ce urma avea sa fie o amintire placuta ce va sterge toate neplacute. As putea spune chiar ca mirosul era orgasmic. Chiar orgasmic...

M-am trezit intr-un alt miros. De data asta era cafea.

-Ai facut cafea?
-Da... Ma gandeam ca vrei sa bei dupa. Vrei o tigara?


Trecuse ceva timp de cand nu mai fumasem tigari. De obicei preferam traucuri, dar heh, am zis da.

-Cat e ceasul? Ce naiba s-a intamplat? Am lesinat sau am dormit?
-Am dormit amandoi. Trebuie sa ne vedem cu Cosmin. Hai bea niste cafea si pe urma sa mergem jos. Ne asteapta lumea de 2 ore.


Am fumat. De cafea nu m-am atins. Nu imi placea cafeaua. Nimic nu se compara cu Numarul 6.

-Ce bine am dormit, sa-mi bag pula.
-Ti-ai bagat-o destul. Bea din cafea si hai sa mergem.
-In primul rand, nu imi place cafeaua. In al doilea rand, daca imi zic si beau ca sa ma trezesc din betie, desi eu cred ca acuma sunt bine, nu o sa mearga. Trebuie sa lasi alcoolul sa curga prin tine, sa se consume tot si abia apoi o sa te trezesti. Deci lasa-ma dracu’ cu cafeaua si da-mi sa beau ori apa minerala, ori suc de portocale, ori o bere, sa ma dreg.
-Esti nesimtit. Bere bei jos. Hai odata!
-Intotdeauna sunt nesimtit, in caz ca nu ti-ai dat seama.



Oana a murmurat ceva. N-am auzit prea bine, dar mi-am dat seama cam ce a spus, asa ca i-am replicat:

-Sa stii ca si eu am facut greseli in viata, nu esti singura.
-Nu e vorba de asta.
-Bine. Hai sa mergem jos.


Am aruncat o ultima privire pe geamul apartamentului.

-La ce etaj suntem?
-135. Inainte sa plecam, vreau sa te rog ceva. Ajuta-ma sa sterg niste filmulete.
-Ce filmulete?



M-am dat de la geam si m-am indreptat spre Oana care statea in bucatarie cu un laptop in fata.

-Trebuie sa sterg niste filme. In casa noastra se inregistreaza tot. Asa a vrut Cosmin. A zis ca e mai bine asa. Numai el stie userul si parola de la camerele video. Poti sa ma ajuti?

M-am uitat lung la ea, ca si cum imi vorbea o limba straina. Daca erau 3 lucruri pe care stiam sa le fac cel mai bine in viata, unul din ele era calculatorul. Celelalte doua erau bautul si condusul, dar niciodata impreuna. Eram mahmur si voiam sa ajungem jos mai repede. Simteam o anumita tensiune in atmosfera, nu stiu de ce. M-am chinuit putin sa intru pe contul lui Cosmin, dar pana la urma am reusit.

-Poftim, sterge ce vrei.
-Trebuie sa sterg filmele astea, nu vreau sa le vada Cosmin.
-Sincer, nu ma intereseaza. M-ai rugat sa te ajut, te-am ajutat. Nu vreau sa stiu mai multe detalii. Sterge-le si hai sa mergem.


Am iesit amandoi pe usa apartementului si am pasit iar in lift. De data asta am reusit sa o intreb daca in blocul asta exista scari. S-a uitat la mine si a zambit.

-Scari iti trebuie tie acuma...

Nici n-a terminat bine de spus propozitia ca usile liftului s-au si deschis. Nu stiam unde se afla restaurantul. Nu stiam unde se afla ceilalti. Nu stiam cat timp trecuse de la prima intrare in liftul ala ce ce duce pana la etajul 135 in mai putin de o secunda, timpul pierdut sau petrecut in apartament. Nu stiam daca ceilalti inca ne mai asteapta. Tot ce stiam la momentul respectiv era ca m-am lasat condus de Oana.
Ma durea prea tare capul si voiam prea tare sa beau o cola sau un suc de portocale. Nu voiam sa stiu ce se intampla in jurul meu, cel putin nu pana eram total treaz. Nu de alta, dar aproape orice informatie noua si neinteresanta invatata in timpul unei mahmureli se pierde. Cel putin in cazul meu asa era.
Am preferat sa ma las purtat de soarta. Am luat-o de mana si m-a adus inaintea unor usi inalte ce pareau au a avea incrustatii de metal. Dupa usi mi-a spus ca era restaurantul.