10 aug. 2014

Cum era sa mor

Postul face parte din categoria vecini.

Vecinii din ultima postare au plecat. Am avut intre timp niste manelisti pe care i-am potolit intr-o sambata dupa-amiaza si luni dimineata cu niste muzica adevarata.
Acum au venit unii care au un copil. N-o sa mint sa spun ca imi plac copii, pentru ca nu e asa. Nu-i urasc, dar nici nu ma omor dupa ei. Imi plac copii atunci cand indeplinesc urmatoarele conditii:

  • nu sunt ai mei
  • nu plang
  • sunt fete si au 17 ani, 365 de zile, 23 de ore, 59 de minute si 59 de secunde
Serios vorbind, imi plac copii altora, atunci cand sunt cuminti. Daca sunt in metrou sau undeva in autobuz si aud pe unul ca plange sau e razgaiat, imi vine sa arunc un bocanc, ori in el, ori in parinte. Depinde acum si de varsta. Daca e inca la o varsta frageda inteleg ca nu poti controla plansul si doar il urasc pe respectivul copil. Daca e mai maricel si plange prin supermarket ca nu-i cumpara mama nu stiu ce porcarie (are o criza de tipul #firstworldproblem) imi vine sa arunc doi bocanci: unul in parinte ca nu si-a educat animalul si unul in animal. Dar nu asta e ideea din spatele povestii.

Cum spuneam, la parter au venit in locul manelistilor, doi porumbei cu un porumbel mai mic. Am acceptat faptul ca de cand s-au mutat copilul lor plange mai mereu. Nu sunt chiar asa de hater. Situatia e ok. Dar m-am panicat de moarte cand am vazut caruciorul porumbelului.

Cand intri la mine in bloc, exact in partea stanga unde s-au mutat vecinii noi, e un mic intrand pentru spalatorie, separat de restul scarii printr-o arcada. Dupa intrandul ala e usa apartamentului lor. Distanta dintre arcada si usa apartamentului e destul de mare incat sa incapa... sa zicem un carucior de bebelus. Nimic rau in asta, nu? Asa am zis si eu. Doar ca...

Vin acasa intr-o seara. Casti pe urechi, muzica buna. Scot cheile din buzunar, deschid usa blocului, intru in bloc, urc scarile pana la parter, se aprinde lumina (senzori) si primul lucrul care-mi sare in ochi e carutul porumbelului. Carut care avea pe el o mica papusa. Si in secunda aia am crezut ca mor. In secunda aia m-am panicat si cred ca mai aveam putin si tipam ca o fetita. M-am cacat pe mine. N-am mai gandit timp de cateva sute de milisecunde. Practic m-am blocat ca-ntr-un film horror foarte prost. Cred ca mi-a stat inima in loc ceva timp. Inima mea e posibil sa fi sarit o bataie in momentul ala.

Nu ma sperii usor. Si ma sperii doar atunci cand o fac. Nu mi-e frica de ganganii, mi-e scarba sa le ating. (nu si cu bocancul). In fine.

Mi-am revenit, am urcat scarile, mi-am vazut de viata mea, pana cand a doua zi se repeta povestea. Si a treia, si a patra. A 5-a zi nu mai era papusa, dar tot m-a panicat carutul. Am vrut sa le zic sa-l bage in pizda ma-sii in casa, sau in spalatorie, sa nu-l mai lase afara, dar cand m-am intors a 6-a zi acasa, carutul era pus mai inspre usa lor, nu inspre arcada. E inca acolo si probabil o sa ma panicheze iar intr-o seara, dar pana acum a fost totul ok.

Mai am o postare promisa. Va pupa tata!